27 mai

It bothers me how we live under the impression that we are evolving as a society and as humans in general. We are blinded by the idea that evolution means achieving more of the material and nothing regarded to the spirit. I will not talk as if there is an equality between soul and spirit because there isn’t. I think that the ancient Greeks and Romans taught us that. Some of us understood the difference, while others prefered to close their ears to the great teachings that were passed on to us.

We have become so preoccupied by the thoughts of every day life, that we constantly forget that we are not only meant to eat, sleep, work and reproduce. We constantly forget that we are arrogant enough to claim that we are better than animals, although we completely act just like them on so many occasions. 

Evolution does not consist in institutionalisation and creating new laws which constrain us from being what we are by nature. Evolution is understanding that those laws on which we rely are merely the solution to our problems. Evolution is understanding that our problems in society come from within ourselves and can only be solved by demanding more from our inner spirits. 

We are the citizens of a country which has been dominated by communism for decades and although the regime was abolished, its reminisce continues to haunt us through the people who lived under it and are still alive. Let me ask you this: to what good was the communism abolished if the people who lived under it didn’t know what to do with their freedom? There was no democracy after communism. There was only chaos with a fancy name. We were born in chaos, because the wounds of the regime have never closed completely as they should have. 

We claim that we are free, but if a man is free shouldn’t he be happy? Productive? Eager to live? Happiness in a damaged democracy is like a bird which wants to fly but has its wing injured. We will never be free until we change something. And the change has to happen to every individual before it becomes collective. 

We blame our leaders for everything that goes wrong, but how many of you stopped and thought about the fact that those mistakes about which we believe that are theirs, are actually our own? And I’m not reffering to the fact that we chose our leaders wrongfully, but to the idea that we are so lazy and arrogant that we expect others to do something for us instead of us doing something for ourselves. There is no hope for past generations as they had been taught to listen and do what only one man dictated. But there is hope for our generation and those which are yet to come. 

In ’89 our parents fought for their rights and also to give us, their children, the opportunity to live in a society in which we can express ourselves freely. But sadly so many of us are narrow-minded. So many of us refuse to use their minds, while we adopt a wrong mentality which has destroyed and continues to destroy our society. We accept, without questioning, what is given to us, an education that is rotten and eats our spirits, because we are incapable of changing it. Too little of us understand that true education is the one that we give ourselves voluntarily and not the one we receive in school. 

We were born from revolutionary blood and yet we do nothing to claim our heritage. I respect the courage of rioting against the regime, because that kind of courage does not exist anymore. We’ve become cowards, liars, puppets who comfort themselves with the thought that „it will get better” and we expect others to take the fall for us. Makes me sick…

In his „Utopia”, Thomas More once said that “You wouldn’t abandon a ship in a storm just because you couldn’t control the winds.”. That’s exactly what we do today. We abandon ourselves in front of some men who mislead us. And who is to blame but us? But then again, we are too arrogant to admit that and therefore we blame them. We blame the system that we allowed to be created in the first place and now we only complain about it. 

If we want to change something, there is only one way to do it. We have to start changing ourselves and our way of thinking. We have to stop depending on others to make our decisions for us. I don’t believe in elections and voting for someone who can have all the power in my society. Someone who can control my life after its own definitions of good and evil, because they are all so relative and don’t apply perfectly to every individual’s needs. But in the absence of a leader, we would have to be leaders. We haven’t been raised to think like leaders, we haven’t evolved this much so that we could think of others as if we would think of our own good. 

We are selfish and frightened. And we could never built a prosper society in which there is no leader, because we are incapable of kindness and doing good for others. Anarchism believes in doing your own justice, but how can we do right by others when we are so poorly educated? How can we make justice when we don’t even know how to judge ourselves? 

I have the blood of a revolutioner and I refuse to stand and watch silently how idiots detroy what I love. My advice to anyone is to put their heads into thinking deeper and harder. Study your history and outline the things that didn’t work in the past. Change them by changing your mentality. Educate yourself so that you can validly justify your choices. And more important, question everything that is told to you, even what history tells you, because there are so many lies around us that we would be complete idiots to believe without hesitation.

Accept no doctrine, no dogma in this society ruled by greed in which faith is misunderstood and even the Church has become a ridiculous business rather than a place for prayer. 


A little too much, a little too early

31 ian.

Citeam acum cateva zile o pagina de blog al carei continut m-a facut sa ma opresc pentru cateva zeci de minute si sa ma gandesc (voi pune linkul la final). Ideea a ceea ce era scris acolo m-a facut sa zambesc, dar totodata sa ma tem. Sa ma tem de faptul ca la 20 de ani nu am niciun gand legat de un viitor alaturi de persoana potrivita, perfecta pentru mine. Recent, am incercat sa ma conving ca nu exista o “jumatate” a mea, iar eu nu sunt “jumatatea” cuiva, dar e greu, in contextul in care eu ma simt pe jumatate goala, incompleta, si am convingerea ca cineva ma poate completa.
Ceea ce am citit a trezit in mine o altfel de constiinta a ceea ce as putea fi. Da, la 20 de ani te ocupi de facultate, de distractie, de prieteni si ti se pare ca esti invincibil, ca nimic rau nu ti se poate intampla in afara de picarea unui examen sau de conflictul cu un prieten. Dar cum ramane cu faptul ca nu observi cum trece timpul? Pentru ca, inevitabil, ne intoarcem mereu la timp, pe care nu il putem controla, dar de care putem profita. La 20 de ani totul se intampla prea repede si, oricat de “nemuritor” ti se pare ca esti, te trezesti la 26-28, ca femeie, ca facultatea se termina, cu putin noroc te angajezi si poaaate, reusesti sa faci ceva notabil in ceea ce priveste viata ta materiala. Adica, reusesti sa gasesti o stabilitate pentru care te zbati constant pentru a o pastra. Thing is, pe la 30 de ani corpul tau incepe sa se schimbe, ca femeie, si nu neaparat in bine. Apare fenomenul de “profaza suspendata”, iar tu, risti sa nasti copii…nu tocmai normali. Mi se pare nedrept faptul ca natura insasi ne impinge de la spate spre a ne atinge scopul pentru care noi, femeile, existam astazi. Iar timpul…ei bine, e doar un arbitru corupt care sufla in fluier cu mult inaintea deadline-ului.
Da, sfatul medicului e sa nasti inainte de 30. Si cum, cum sa faci asta daca tu esti singura? Esti singura pentru ca, citind prea mult, iti doresti barbatul perfect. Dar nu notiunea televizata de perfect, ci varianta ta proprie, conceputa de-a lungul vremii, incepand cu momentul in care, probabil, ai citit cartile surorilor Bronte…sau poate chiar mai devreme, cand iti citea mama Alba-ca-Zapada, cea salvata de print. Nu degeaba se spune ca ne cautam “printul”. Iti doresti barbatul cu care sa comunici fara cuvinte, cel care te priveste fara sa iti spuna nimic, pentru ca vede altceva in tine, catre care esti impinsa fara sa vrei, pentru ca asa ti-e scris, pentru ca el e cealalta piesa din puzzle-ul vietii tale.
Sau te complaci, renunti sa astepti sau sa cauti, fiindca ceasul ticaie si vrei o familie, vrei o familie si copii sanatosi, iar ceasul biologic isi bate joc de tine dupa 30 de ani, asa ca nu dispui de mult timp. In cazurile fericite, gasesti un om bun, care are grija de tine, cu care te casatoresti si iti intemeiezi familia mult dorita. Dar ramai tot goala, tot pe jumatate incompleta, si te intrebi pentru toata viata “cum ar fi fost daca…?”.
Mi-am dat seama ca putini si fericiti sunt cei care se potrivesc perfect si ajung sa se intalneasca si sa sfarseasca impreuna. Prea putini. Si mi se pare de-a dreptul morbid ca la 30 de ani cel tarziu sa renunti la tot ce ai visat vreodata si sa traiesti o viata plata, fara substrat emotional intens, fara o legatura profunda cu persoana alaturi de care ai decis sa iti petreci restul vietii…Si mai morbid mi se pare ca, dupa multi ani, pe neasteptate, sa iti intalnesti omul perfect. Iar atunci incepe calvarul…pentru ca atunci incepi sa fii nefericita. Realizezi ca ai trait o minciuna pe care ai trecut-o cu vederea, doar de dragul de a fi, iar in acel moment minciuna te pocneste nemilos peste fata si incepi sa devii dezorientata. Apare divortul, custodia impartita s.a.m.d.? Scenariu de film, cliseu, as zice…dar din pacate, societatea moderna e bazata pe asa ceva, pentru ca am crescut citind subtitrarile unor clisee. Te gandesti ca e nedrept fata de omul caruia i-ai promis, in fata lui Dumnezeu, ca o sa ii stai alaturi pana la sfarsitul vietii si, in acelasi timp, linistea ta interioara a zburat pe fereastra, fiindca sufletul vrea sa imparta energia lui cu o alta, careia ii apartine de drept. Ce faci?             Te minti in continuare ca esti fericita in contextul pe care singura ti l-ai creat sau arunci contextul la gunoi, esti egoista, ranesti oameni, si iti obtii fericirea. E o alegere imposibil de facut.
De asta ma tem, ca orice femeie care vrea mai mult de la ea si de la viata, ca orice femeie de bun simt careia nu i se pare normal sa se complaca in finaluri stereotipe, care cauta perfectiunea ei prin a altcuiva, pentru ca stie ca ea exista.
La sfarsit, cine e curajos, decide sa nu dea cu banul, ci chiar sa ramana singur. Decat o viata ce sta sub semnul incertitudinii si al banalului, mai bine o viata inecata in arta, in pasiuni, in regasirea de sine si dezvoltarea eului.
De asta ma tem…


5 ian.


M-am trezit altfel astăzi, altfel decat în ultimele multe zile care au trecut. Poate datorită faptului că mi s-au adus la cunoștință anumite aspecte de care nu eram conștientă, pe care nu le înțelegeam și le subestimam. Mă subestimam. Cu medicația adecvată, în final, sperăm că se rezolvă toate. Așa ar spune un ”farmacist” în devenire. De fapt, așa spunem toți de la o vreme, fiindcă avem impresia că boala e doar boală, nu o consecință materială a daunelor sufletești. Și când mă gândesc că Platon a învățat asta de la Zalmoxis însuși, mi se face pielea de găină. Ajung să îmi dau seama cam cât de încuiați am devenit, superficiali mai ales. Citiți filosofie doar dacă aveți curajul necesar, pentru că vine cu contraindicații: posibilitatea de a vă simți proști, pe românește.

M-am trezit senină, așa cum mi se întâmplă doar atunci când ”fac ochi” dimineața devreme, la răsărit, pentru că mi se pare cel mai frumos moment al zilei. Mi se pare că atunci există ceva pur, simplu în aer, ceva care resetează mintea și îți proptește binișor picioarele pe pământ. Bineînțeles, e valabil pentru mine. Posibil și pentru alții.

Era și azi ceva în aer, chiar dacă ceasul indica ora 10. Era armonie, soarele intrând în camera în care ăștia au ”pompat” căldură toată noaptea, având probabil impresia că Bucureștiul e înghețat. Ei bine, nu este. Poate doar amorțit de băutură și mâncare. Posibil să fi făcut indigestie după sărbători, dar cam atât. Era căldură, și nu doar de la calorifere. Mi-am dat seama că prezența oameniilor pe care îi iubești te face să zâmbești involuntar, sincer, iar eu aveam nevoie să mai pot face asta. Mi se pare că mi-a devenit imposibil. Dar nimic nu e imposibil, nu? Cum ar spune optimiștii, pe care îi respect și îi admir. Și n-aș fi crezut vreodată că un documentar despre vietățile din ocean poate deveni atât de captivant atunci când mama scoate diverse exclamații dezgustate la vederea crabilor, iar tata începe să-mi vorbeasca, absolut fascinat, despre Groapa Marianelor. Mi-am amintit de piesa celor de la Alternosfera, ”Mariane flori”.

M-am întors în mine, după o încercare de a ieși la suprafață, și am realizat că nimeni nu te înțelege decât dacă te iubește și îi este frică de faptul că te-ar putea pierde. Iar acei oameni sunt puțini, poate mai puțini decât degetele de la o mână. Și mi s-a reconfirmat faptul că instinctul de supraviețuire al oamenilor e mai puternic decât orice sentiment, în afară de cel de iubire. Despre ea vorbim atât de mult și nu înțelegem nimic, și suntem aroganți, ne credeam deștepți, avem certitudinea că ceea ce spunem e adevărat, când foarte puțini nu simt decât atașament. Și câinii simt atașament, iar comparația nu e una nedreaptă sau menită să jignească, ci e un fapt real care ar trebui luat ca atare.

Am scris de multe ori cuvântul ”liniște”, fiindcă mi se pare situat lângă ”fericire”, poate chiar se completează, se întrepătrund, dar pentru fiecare dintre noi el are o altă conotație și o altă greutate. Liniștea nu cred că e neapărat lipsa zgomotului, fiindcă nu m-am referit niciodată la sunet, la ”liniștea apăsătoare” despre care vorbesc unii autori în romane, ci la acea stare de calm interior în care simți că poți să rezonezi cu tot ce e frumos din  jurul tău.  Mă-ntreb cât de mulți au simțit-o, dacă au știut cum să numească starea aceea. Unii, alții, cei fericiți, cei împăcați…oare câți?

Dar ne izbim de atâtea lucruri mărunte în viața noastră, lucruri care ne împiedică sau ne dau elan…încât e nedrept să mai aștepți sau să îți mai dorești castelele din povești. E nedrept să treci pe lângă ele, când ELE te țin de gleznă, se agață de tine și parcă, cu fiecare pas, te fac omul care ești astăzi, sau care vei fi la un moment dat. Am acceptat greu ideea că nu evenimentele majore te schimbă, te bucură sau te întristează peste măsură, ci lucrurile mărunte (așa cum spune Gandalf la un moment dat, pentru cunoscători) aparent lipsite de valoare. Și nu chiar lucrurile în sine, cât modul în care percepi acțiunile oamenilor cu care interacționezi. Atât de mult doare un gest și atât de mult te bucură altul, încât e greu să nu fiu bulversată atunci când conștientizez în ce constau bucuriile și tristețile noastre.

Urăsc sintagma ”oamenii sunt ființe sociale”. Mi se pare rigidă, de tipul ”etichetă”, pentru că eu cred că oamenii sunt și atât. Sunt ei, și mai sunt și alții, și între toți există o conexiune pe care, de altfel, o au cu tot ce îi înconjoară. Ființe sociale, sociabile, integrate într-o societate…nu cred că e necesar să scriu toată familia lexicală. Nu facem exerciții de vocabular. Dar oamenii sunt în primul rând singuri, sunt duali din punct de vedere al trupului și am sufletului, iar dualitatea aceea, când nu este armonioasă, determină apariția problemelor din și cu ”societatea”, problemele ”sociale”. Un lexem devenit clișeu.

Și conchid prin a spune că singurătatea e singurul mod de a ajunge la „liniște”, din care derivă atât de multe bucurii…lucrurile simple, pe care le observăm în trecere și le tratăm superficial. Exact ca și stoicii din timpurile antice, când ne privăm de ceva, în momentul regăsirii acelui ceva ni se pare că nu am putea fi mai fericiți.

Singurătatea am simțit-o de multe ori cu tine, lângă tine, departe de tine. Și cred că momentul simplu în care ea a plecat zâmbind din ființa mea a fost atunci când te-ai oprit puțin și m-ai privit, făcând cine știe ce chestie banală. Moment simplu, am punctat, dar atât de complicat, ca atunci când cântă o orchestră și sunetele diverselor instrumente se pliază perfect. Exact ca muzica făcută cu pasiune, cea cu care rezonăm uneori.

O mână așezată peste a mea, o privire cu care m-ai văzut, pentru o secundă, pe mine. Doar una. Secunda în care tu ai fost tu, iar eu…ei bine, doar eu. Nimic mai mult. Și mă plângeam de timp, dar câteodată și-o secundă e mai mult decât suficientă, atât timp cât în ea se conturează sinceritatea.

Cine. (punct)

29 dec.


Cat de mult am cautat linistea…iar acum vreau sa o arunc. Sa o arunc de pe un pod intr-un lac fara fund. Gandurile mi se confunda intre ele, rabdarea mea dispare, entuziasmul se prafuieste. Am impresia ca nimeni nu intelege, poate pentru ca nu am incredere in ei, iar ei nu au timp sa asculte.  Si nici vointa.


Alunec. Cu tine, fără tine, nici nu mai știu și nici nu-mi mai pasă. Pe aceleași scări, același lift îmbâcsit de timp și prezențe trecute. Simt în oase o inerție fluidă ce se răspândește în tot corpul ca serul purtat de sânge. Societatea mea e inertă, chiar dacă oamenii ei fug dintr-un loc în altul, mai disperați după timp decât am crezut că i-aș putea vedea vreodată. Societatea mea urmărește o linie continuă de mediocritate, chiar dacă indivizii ei se vor a fi diferiți. Orice abatere de la linie e ștearsă cu radiera, iar linia, retrasată. Da, e desenată în creion, modificabilă, dar nimeni nu acceptă să fie modificată. Or fi unii, dar nu-i știu. Societatea me se simplifică dezamăgitor, la fiecare colț de bloc, și deși mulți spun că simplitatea e frumoasă (și eu am afirmat asta la un moment dat), liniile complicate au farmecul și misterul lor. Societatea mea…a treia propoziție începută astfel, se anulează și se recompune la infinit ca o funcție matematică, iar oamenii…oamenii aleargă într-una, urmăriți de fantasme ce li se par infiorătoare, dar sunt numai fantasmele propriilor gânduri, create și adaptate la nevoile lor. Și eu le am pe ale mele. Sunt om.


Ne-am pierdut esența? Unii dintre noi. Pentru că puțini văd coala albă de hârtie pe care stă mândră linia noastră, restul văd conturul negru, apăsat, inconfundabil. Ne amestecăm unii cu alții prin faptul că urmărim aceleași lucruri, de regulă fără un fundament spiritual. Și totuși eu:


”Vreau să întind mâna spre tine într-o dimineață și să te găsesc acolo, dormind. Să imprimi conturul tău pe perna moale. Mirosul pielii să pătrundă în țesătură. Și chiar dacă nu te-aș ști, te-aș lăsa să dormi…poate te-aș privi, poate ți-aș pregăti cafeaua și aș goli scrumiera. Dar te-aș lăsa să dormi în patul meu, fără întrebări, fără răspunsuri.  Poate ți-aș purta cămașa fără să îți cer voie și aș aștepta cuminte să te trezești…poate ți-aș citi filosofie și aș spera să înțelegi dincolo de cuvinte, în ale tale vise. Chiar dacă nu te-aș ști…cu siguranță te știam deja, cumva.


Iar soarele era puternic. Mi-am dat seama că gândeam prea mult la condițional. Nu mai existau condiții…pentru ca erai acolo deja. Întins nepăsător, frumos, arogant, leneș…exact ca poezia lui Arghezi. Și mă gândeam cât sunt de norocoasă să te am. Și, deși știam că vei pleca, am tăcut.


Am lăsat aerul puternic de afară să intre în cameră. Dar mirosul pielii tale a rămas. Îmi spunea că nu mai există nimic altceva în afară de tine, iar eu credeam, pentru că îmi dezorienta simțurile. Ai simțit frigul, ai tresărit, dar n-ai vrut să deschizi ochii. Doar ai zâmbit. Iar eu zâmbeam lângă tine, sorbind din cafeaua neagră, fiindcă știam că știi că te privesc cu nesaț. Mă-ntrebam, oare ei bărbații privesc la fel la cea pe care o iubesc?


Te-ai răsucit…ai întins brațul, iar palma ta s-a așezat pe abdomenul meu. Poate din pură coincidență, poate din instinct, chiar nu contează…încă o gură de cafea. Ai deschis greu ochii, iar privirea ta m-a făcut să respir greu cateva secunde. Ochi căprui? Zâmbetul, căldura, îmbrățișarea, degetele dând părul la o parte. Oftam. Cine ești? N-am înțeles și n-o să înțeleg vreodată. Nici nu cred că îmi mai doresc. Poate ăsta era farmecul tău…iar tu știai deja. Păcat că n-am știut și eu de la-nceput. Sau poate-așa a trebuit să fie.


Duminică dimineața, parcă. Am întins mâna spre tine, dar nu erai acolo. Erai în altă parte, în alt pat. Dar cineva totuși îmi lăsase cafeaua fierbinte pe noptieră. Măcar atât. Am luat laptopul și-am început să nu-ți mai scriu, ci doar…să scriu.”


a fool

29 oct.

Culori nocturne…ora la care oamenii vin sau pleacă. Aglomerația mă amuză și, în același timp, îmi dau seama, uitând să îmi șterg tristețea din ochi, că nimeni nu mai are timp pentru nimeni. Mergând, cu o viteză inferioară față de a celorlalți, îmi aduc aminte de faptul că aș putea întâlni privirea cuiva și că aș putea simți acel fior electrizant în tot corpul. Dar sunt cu toții grăbiți și cred că așa trebuie să fie, pentru că iubirea nu are contextualitate la metrou. Esența noastră se pierde în mulțime. Devenim un roi materialist care ”fuge” spre un tren ce-și poartă numele în frunte, în speranța că el ne va duce la o destinație mai semnificativă decât locul de unde pornim.

Iar străzile ce mă poartă spre casă mi-au memorat pașii. Mers apăsat al unui trup departe de perfecțiune…Dar mersul meu devenea mai liniștit, atunci când hoinăream fără țintă printre lumini nepăsătoare, fără un gând precis, fără o dorință anume, în afară de nevoia de a gusta ceva dulce…complementar, pofta de râde la unison cu un alt suflet, materializată, mi-a imprimat o liniște mai savuroasă decât orice zahăr. Mi-am permis să scot sunete de uimire în fața fiecărei vitrine, cu același entuziasm cu care altă dată desfăceam fiecare ou Kinder…Pentru că mă simt mai reală, atunci când las bucurii nevinovate să mă inunde. Infantil. Dar numai centrul verticalității mele se simte zguduit. Și totuși lăsam, odată cu fiecare pas, o amintire încărcată de semnificații care, probabil, mâine îmi va deveni indiferentă. Decorul meu perfect se prăbușea pe măsură ce mă îndepărtam, pentru că pe canapeaua roșie, pierdută printre foi, urma să simt indescriptibilul…

Cuvinte și note muzicale deveneau decorul meu perfect. Și-o voce. Dar nu a mea…Imaginea unor degete plimbându-se conștiincios pe-acele note ce se așezau cuminți peste fiecare gând al meu, mai puternice decât bătăile unei inimi pierdute printre acordurile nopții. Și-atunci mi-am amintit de ”Prelude in E minor”, căci numai pe acel Chopin aș fi putut să rezonez cu mine însămi, doar amintirea acelor note mi-a retrasat axa sufletului așa încât cuvintele nu mai aveau niciun sens. Fiori dansând hazliu pe piele…

O altfel de liniște. Căci trecutul s-a șters, iar viitorul nu mai conta. Doar un prezent scurt, ce se termina cu fiecare secundă și se repeta de tot atâtea ori. Nonsens. Consens. Dar al meu. Al muzicii. Cu fiecare gest și sclipire în ochi, cu fiecare vibrație a coardelor sub atingerea degetelor mele timide, dar curioase, mă pierd și mă regăsesc mereu captivă în fața acelorași note minore…printre dorințe îngropate, dar readuse la viață de alte degete timide, realiste, puternice și blânde…

Culori fără nume pe clape fără culoare. Poate. Dar cu sunete vii, interioare, puternice și blânde…și cred că, dacă aș întinde mâna, aș putea atinge cel mai îndepărtat soare al nopții și i-aș putea simți, doar pentru o zecime de secundă, căldura ce a ascuns-o adânc în interior.

Prinde-mi gândurile în palmă, dar nu le sfărâma. Și nu le arunca. Doar…zâmbește și pune-le în buzunarul căptușit al hainei, pentru că știu că acolo nu se vor pierde. Și chiar dacă se amestecă uneori, și poate își pierd sensul, la fel de ușor cum alunecă degetele pe clape, descurcă-le. Voi scrie ”la minor” pe portativ…sau poate ”si”, iar restul notelor vor continua să ardă, lăsând în urmă fărâme de scânteie, umblând goale în noapte. Căci ”eu stateam la o margine-a orei, tu – la cealaltă, ca două toarte de amorfă. Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi”, câștigându-și identitatea.

Nu se mai grăbește nimeni acum…iar timpul meu așteaptă cuminte, fiindcă nu crede că mai poate pierde ceva. 


5 oct.

Mirosul cafelei de dimineață inspiră minților rătăcite o anume liniște, o altfel de ignoranță vis-a-vis de tot ceea ce înconjoară individul. Iar orașul necunoscut pulsează mai rău decât un vicios în covalescență. Sentimentul de debusolare devine asemănător cu graficul unui EKG, încât nu știu cum să îl mai interpretez și, prin urmare, nu mă pot regăsi pe mine, cea adevărată, printre atâtea linii ascendente și descendente. Câteodată cred ca m-am ascuns prea adânc în mine și nu mai sunt capabilă să revin la aceeași formă. Mi se pare că secundele care trec nu mai au greutate, că timpul îmi zâmbește numai dacă sunt dispusă să îl plătesc, dar mi-am pierdut toate averile. Am cheltuit totul pe iubiri nepotrivite ce mi-au creat o dependență în care, totuși, nu sunt convinsă că mai cred, dar căreia mă las pradă, ca orice victimă în ghearele prădătorului. Sunetele insistente ale claxonului mi se pare că îmi sunt dedicate, că cineva s-a gândit să mă trezească dintr-o permanentă stare de iluzie, în care totul se vrea perfect și în care încă mai caut fericirea. De fapt, nimeni nu știe, nimeni nu vede, pentru că nimeni nu se oprește să observe. Și cu fiecare noapte mă îndepărtez tot mai mult de casă, pentru că numai atunci mă simt îndeajuns de singură și abia atunci mă pot convinge că sunt reală, că exist, că fac parte dintr-un întreg a cărui jumătate necesară nu reușesc să o găsesc. Dar în drumul meu las firmituri, crezând, ca orice copil, ca ea mă va găsi.

Poate mi s-ar putea reproșa faptul că mă chinui prea mult, că las trecutul sau viitorul să îmi păcălească simțurile, că refuz să accept prezentul așa cum este el, că încerc să îl manipulez și să îi dau o formă pe care eu o cred corectă. Dar e greu să nu-mi las mintea să mă direcționeze, să nu o las să facă acele comparații aberante și să tragă concluziile, pentru că mintea mă poartă pe meleagurile care au fost și care, poate, vor fi. Nu pot să mă obișnuiesc cu gândul că totul e relativ, că realitatea mea nu va coincide niciodată cu realitatea celor pe care îi iubesc sau nu, că sunt doar eu și că eu trebuie să depun eforturi pentru a ajunge la un conses cu mine însămi. Nu reușesc să accept faptul că nu există greșeli, ci doar lecții pe care nu le accept și pe care nu vreau să le învăț. Probabil e un fel de masochism interior, fiindcă linia dintre durere și plăcere e imperceptibilă și niciodată constantă. 

Aș spune că maturizarea a început din momentul în care am privit pe geam și am realizat că nimic nu mai este la fel, iar sentimentele de siguranță și căldură au dispărut. S-au evaporat subtil, ca alcoolul uitat într-un pahar pe noptieră, iar orice rest rămas pe fund trebuie aruncat. Caut zâmbetul în geantă, dar îmi dau seama că toată rezerva din acea zi s-a terminat, iar noaptea o pierd încercând să suplimentez stocul atât de erodat. Și chiar dacă mă trezesc obosită sau plângând, dimineața devreme mă încearcă o stare de liniște. Când toată lumea încă mai doarme, doar eu cu răsăritul ajungem la aceeași înțelegere veșnică. Promisiunea că astăzi va fi mai bine, că sunt din nou pregătită să dăruiesc, fără să aștept altceva la schimb.

Și după ce vocea mută adoarme…iar apa din ibric începe să fiarbă…mirosul de cafea umple bucătăria și zâmbesc iar, pentru că știu că cei ce se vor trezi au nevoie de căldura lui, de o iubire de care să se agațe. E un fel de muzică tăcută despre care nimeni nu vorbește, dar pe care toți o aud. E ”Buna dimineața!”…


Because there comes a time when…

23 mai

De câte ori o simt, de atâtea ori spun ca n-am mai simţit  de mult asta…Şi nu credeam ca Nicu Alifantis încă îmi mai poate amplifica racnetele interioare.  Da, ploua, ningea, infernal, şi noi…noi.

And even with all this time that has gone by, I am not sure that I have changed as much as I should have done it. Poate e prea târziu să fiu coerentă sau poetică, şi totuşi, mirându-mă constat că încă mai am cuvinte.

Să am o viaţă plină de regrete, poate că aşa ar e să fie, dar n-ar trebui să ma străduiesc să o schimb? Adică, suntem stăpânii propriei sorţi…sau doar ne amăgim cu gândul ăsta pentru a ne complace cu mai multă uşurinţă în situaţiile neprevăzute? Nu ştiu.

Ce bine că eşti, ce mirare ca sunt…nu? Şi piesa încă mă mai face să zâmbesc cu amărăciune. Însă atât de adevărată, încât adevărul ei mă străpunge. Să ţip, să tac, să râd, să plâng, să închid ochii şi să îmi amintesc „Tell him”? Oh, the irony…O ascultam la 11 ani, când orice gest al meu lăsa în urma lui o linie a maturizării pe care trebuia să o parcurg cu grija. Şi nu sunt aşa sigură că am păşit între graniţe…

Touch him with the gentleness you feel inside…well, did I do it? Aş putea să scriu despre greşeli…păreri de rău, dar asta nu le-ar schimba in nimic mai bun. Rămân schingiuită în mine şi totuşi, se repetă…ca o melodie obositoare pusă pe repeat. De ce. Nu ştiu…

Whatever happenes, words are worthless now, but I feel the need to say it: I’m sorry for the times I’ve hurt you, made you mad or embaressed you… I wish I learned how to give my all self to you…


P.S. Si toate astea, desi scrise in 2012, descopar cu stupoare ca-mi sunt si azi valabile. Doza de nebunie. Instabilitate emotionala.